C. Matasă Evocări

Constantin Matasă - evocări

PREOTUL - ARHEOLOG
CONSTANTIN MATASĂ

                În ogorul arheologiei româneşti, acoperit de bălăriile indiferenţei oficiale şi năpădit de mărăcinii prea-interesaţilor amatori, apariţia unei flori frumoase şi curate, prin totala sa lipsă de interes personal, este un eveniment aşa de rar încât trebuie neapărat semnalat tuturor oamenilor de bine care urmăresc preocupările noastre.
                Ne gândim, scriind acestea, la activitatea desfăşurată în ultimii ani de neobositul preot Constantin Matasă din Piatra-Neamţ, care, după ce a colindat în lung şi-n lat toate viroagele şi coclaurile judeţului, pentru identificarea aşezărilor preistorice şi vechi-istorice din Neamţ, a trecut la întemeierea şi organizarea unui muzeu arheologic regional la Piatra. Cu materialul preistoric scos din râpele dealurilor şi cel scos de râmătura plugului pe brazdele umede, din aşezările multimilenare, ca şi cu armele descoperite pe locurile unde au luptat şi au murit ostaşii lui Ştefan cel Mare şi ai celorlalţi voievozi moldoveni, S. Sa părintele Matasă a alcătuit o colecţie care a format nucleul muzeului actual.
                Neobosit şi mereu tânăr, S. Sa a înţeles însă, din primul moment, că este de mare merit să creezi împrejurările favorabile necesare pentru activitatea specialiştilor, decât să începi săpături proprii, improvizându-te specialist într-o noapte. Şi astfel, atrăgându-ne atenţia asupra importanţei resturilor arheologice din întreaga regiune a Neamţului şi invitând de la început pe dl. prof. Ion Andrieşescu, S. Sa a dat posibilitatea colegului Radu Vulpe şi subsemnatului să întreprindem săpături arheologice cu rezultate într-adevăr de prim ordin.
                Cine vizitează muzeul instalat de părintele Matasă în sala cea mare a Casei Naţionale din Piatra-Neamţ, al cărui preşedinte activ este de altfel tot domnia sa, rămâne de la început surprins de varietatea materialului arheologic din diferite epoci, expus cu îngrijire în cele câteva vitrine luminoase, adunat din nenumăratele staţiuni identificate, mai toate, de acest om inimos de bine. Dar, în primul rând, se impun atenţiei generale resturile civilizaţiei pictate, preistorice, de stil Cucuteni, civilizaţie care a fost datată la sfârşitul epocii de piatră şi la începutul epocii metalelor, adică între aprox. 2500 şi 1700 sau chiar 1500 î. H.


Prof. dr. doc. Vladimir Dumitrescu
(1902-1991)

               Desigur, nu este locul aici să intrăm în amănunte tehnice, cu prea multe lămuriri stilistice, dar trebuie neapărat să amintim că abundenţa ceramicii de stil mai vechi, pictată în trei culori ca şi varietatea ceramicei pictate de stil mai nou, dar din faza de început a acestui stil, care face o tranziţie foarte uşor de urmărit spre stadiul final, foarte simplu şi de predilecţie monocrom, constituie adevărate revelaţii pentru specialişti.
                Toate problemele puse de către savantul german Hubert Schmidt, care după cum am mai amintit s-a ocupat pe larg cu ceramica pictată preistorică de la Cucuteni, vor putea fi aprofundate pe baza materialului nou, în cea mai mare parte a sa inedit, descoperit în ultimii trei ani în judeţul Neamţ, prin săpăturile de la Calu, Izvoare şi Traian.
                Când oficialitatea judeţeană şi ministerul de resort vor da posibilitatea părintelui Matasă să organizeze deplin acest muzeu regional, care va putea cuprinde şi alte secţiuni pe lângă cea arheologică şi când cercetările începute vor putea fi continuate într-un ritm mai intens, contribuţia pe care o vor aduce aceste săpături studiilor arheologice din România va situa acest judeţ printre primele din ţară, pentru toţi cei ce se interesează de problemele arheologice.

                Oricum, încă de pe acum, harta arheologică a acestui judeţ este una dintre cele mai bine precizate, prin marele număr de aşezări preistorice. Ceea ce nu înseamnă, dealtfel, că în alte judeţe ar fi altă situaţie, în fond. Dimpotrivă, toată ţara este de o bogăţie fără seamăn în materie de resturi arheologice. Dar nu peste tot se găseşte un om de hărnicia şi devotamentul părintelui Matasă, care, tăcut şi fără toba reclamei în spate, a făcut cu puţine mijloace materiale şi în scurtă vreme o operă minunată.
                Pilda sa se cuvine urmată şi ne vom grăbi să aducem la cunoştinţa cititorilor pe toţi cei care vor înţelege această pildă, după cum nu vom uita, desigur, nici pe cei care l-au precedat pe părintele Matasă, în alte colţuri ale ţării.
Vladimir Dumitrescu (1938).




ISTORIA UNEI CTITORII

                Până acum o jumătate de veac, Piatra-Neamţ intrase în cronică datorită lui Neculce şi vestitelor sale O samă de cuvinte. Acolo se povesteşte cum, hăituit, fugind spre Transilvania, Petru Rareş a trecut prin Piatra, „şi gonindu-l pietrenii, l-au fost agiungând un popă. Şi au tras Petru vodă înapoi în popă cu arcul, şi l-au lovit cu săgeata în oblâncul şeii. Şi i-au zis: – Întoarce-te popo, înapoi, nu-ţi lăsa liturghia nesfârşită”.
                După sute de ani un alt cleric şi împreună cu el un strălucit profesor de română aveau să readucă numele târgului de pe Bistriţa în conştiinţa noastră culturală. Profesorul se numea Calistrat Hogaş, călătorul neobosit şi rapsodul neîntrecut al frumuseţilor din Munţii Neamţului. Preotul, Constantin Matasă, care, nesimţindu-şi încă o vocaţie de gonaş răzvrătit, şi-a descoperit însă o vocaţie de căutător de comori. Nu de comori din cele despre care spun credinţele bătrâneşti că sunt vestite de flăcări ce joacă noaptea asupră-le, ci de comorile, infinit mai preţioase, din care avea să răsară, în câteva decenii, unul din cele mai interesante muzee arheologice ale Europei.

                Într-o schiţă „biografică” a muzeului arheologic din Piatra-Neamţ, schiţă ce reprezintă în acelaşi timp o autobiografie, venerabilul director, astăzi nonagenar, ne oferă câteva date mai importante din istoria unui devotament unic pentru frumuseţile regiunii în care s-a născut şi pentru trecutul ei istoric. Aşezat în cel mai important nod turistic al Moldovei, oraşul Piatra-Neamţ este o haltă necesară tuturor drumeţilor pe aceste meleaguri. Stabilit aici din anul 1915, Constantin Matasă a fost necontenit solicitat să dea îndrumări de drumeţie, transformându-se treptat într-un fel de oficiu turistic benevol al judeţului Neamţ. După ce străbătuse toate drumurile, cărările şi potecile, Constantin Matasă publică în 1929 echivalentul turistic al prozei de călătorie a lui Hogaş. Cartea poartă titlul Călăuza judeţului Neamţ şi este prefaţată de Simion Mehedinţi. Enumerând câteva din frumuseţile regiunii, marele geograf încheia: „Dar drumul e lung. E nevoie şi de o călăuză, care să arate călătorului toate frumuseţile care se ascund între Carpaţii răsăriteni. De aceea, e o fericire că un cărturar născut în valea Bistriţei şi-a luat sarcina să ne călăuzească. Începând cu pământul şi sfârşind cu omul, părintele Matasă ne arată din toate ceea ce i s-a părut mai vrednic de luare aminte… În felul ei, cartea aceasta e unică. Nu cunoaştem alte judeţe care să aibă o monografie, în care interesul practic al călătoriei să fie îmbinat cu interesul pentru natură şi istorie. E un real progres să vedem că s-a ivit şi la noi genul acesta de lucrări. Snobii care de-abia aşteaptă lunile de vară, să poată spune că pleacă în străinătate, nici nu bănuiesc ce comori ascunde propriul nostru pământ”.
                Dragostea şi devotamentul pentru ţinutul natal au fost calea pe care Constantin Matasă, acest Hogaş al turismului din Moldova de sub munte a ajuns la arheologie. „Întocmind Călăuza judeţului Neamţ, spune părintele Matasă, am consultat pentru trecutul acestui ţinut, Getica, cunoscuta lucrare a lui Vasile Pârvan”. Constantin Matasă, pe atunci director al unei şcoli – cu elevi numai din sate, toţi absolvenţi ai cursului primar – şi deţinând funcţii administrative eclesiastice, transformă învăţătorimea, preoţimea judeţului şi pe tinerii şcolari într-o vastă reţea de informare asupra tuturor tradiţiilor locale susceptibile de a fi folosite în cercetări arheologice, rugându-i să dea de ştire despre orice hârb sau ban ruginit descoperit de cineva. Adunându-i în cadrul serbărilor şi conferinţelor şcolare pe ţăranii din judeţ, îi îndeamnă, de asemenea, să-i dea de ştire orice urmă veche apărută în urma plugului. Cercetările acestea, numai la suprafaţă, au dus timp de vreo cinci ani, adică până în 1938, la descoperirea a aproape o sută de aşezări în acest colţ de ţară, pe a cărui hartă până atunci arheologia era reprezentată numai prin pete albe. Dacă acest material era în mare parte degradat, el forma totuşi, de cele mai multe ori, elemente precise de documentare. Când a crezut că descoperise suficient de multe indicii că pe aceste meleaguri arheologul are ce găsi, Constantin Matasă, lipsit de orice urmă de vanitate a descoperirii, invită pe unul dintre cei mai străluciţi elevi şi continuatori ai lui Pârvan, profesorul Radu Vulpe, cu rugămintea de a efectua câteva săpături sistematice. Propunerea este acceptată cu bucurie. Cu fondurile strânse prin conferinţe publice şi serbări la Ateneul popular întemeiat la Piatra-Neamţ, profesorul Radu Vulpe a putut să se deplaseze la Piatra-Neamţ spre a putea iniţia şi supraveghea săpăturile, de cele mai multe ori în colaborare cu Ecaterina Vulpe. I s-au pus la dispoziţie din fondurile colectate - banii necesari nu numai pentru deplasările la Piatra, ci şi pentru întreţinerea sa, ca şi pentru plata muncitorilor pe tot timpul săpăturilor. S-a început lucrul în 1935 la Horodiştea-Calu, şi curând după aceea la Izvoare, iar între timp periegheza în cuprinsul judeţului şi alte săpături.

                …(…) Dar mândria îndreptăţită a celui ce s-a iniţiat la o vârstă matură în tainele arheologiei, şi totodată gloria sa, o constituie fără îndoială descoperirea şi cercetarea aşezării neolitice de la Frumuşica(…).
                Nu sunt singurul şi nici primul care am încercat aici aceleaşi sentimente, de căldură şi comuniune, pe care mi le mărturisea la întoarcere spre Bucureşti, un mare artist al peliculei ce a vrut să onoreze acest reportaj prin colaborarea sa. Pot spune, acum, de ce şi de unde vine acest sentiment. Vine de acolo că muzeul din Piatra-Neamţ, de imensă valoare naţională, nu este o improvizaţie, o creaţie artificială, cerută de necesităţi apărute peste noapte. El este floarea rară ce a răsărit din pământul şi sufletul unei colectivităţi încălzite de energia şi devotamentul unui om care şi-a zidit această ctitorie întreaga sa viaţă. Este darul tuturor celor care, modeşti şi de mult trecuţi în lumea umbrelor, plugari şi ciobani, sau copii vioi de odinioară, azi oameni în toată vârsta, au pus, fiecare în felul lui, o cărămidă la edificiul unui măreţ monument închinat culturii acestui pământ şi culturii mondiale. Aici s-au adunat nu numai splendidele vase de la Frumuşica, unele vestite în toată lumea, ci şi descoperirile dacice de la Bâtca Doamnei, din imediata apropiere a oraşului, această cetate dacică, descoperită tot de Constantin Matasă, fiind sora geamănă moldovenească a celebrei Sarmizegetusa şi dovada elocventă a civilizaţiei dacice de la răsărit de Carpaţi. Aici sunt săbiile şi pintenii ostaşilor lui Ştefan cel Mare. Este oglinda întreagă a unui ţinut, a unor oameni, ai căror strămoşi au apărat cu piepturile lor drumurile spre Suceava. Tocmai această trăsătură organică, această imagine integrală a tuturor erelor istorice ale acestui pământ şi faptul că descoperirile din săpături n-au fost împrăştiate şi rătăcite prin toate locurile, ci au putut fi adunate aici unde împreună îşi rostesc solia, dă vizitatorului extraordinara impresie de dialog peste veacuri cu sfintele umbre. Nu un depozit de cioburi, de zăbale ruginite ori de pietre este acest muzeu, a cărui carte de aur mărturiseşte admiraţia vizitatorilor de pe cinci continente.
                Şi de aceea vizitarea lui face parte din ritualul zămislirii acelei noi conştiinţe de sine a unui popor ce-şi trăieşte azi culmile istoriei sale. Muzeul din Piatra-Neamţ este mai mult decât un punct însemnat pe harta turistică. El reprezintă un lăcaş de pelerinaj, ca şi Putna, Voroneţul, Mănăstirea Argeşului, Cetatea Neamţului, zidurile Târgoviştei şi ale Sucevei. Un popas absolut necesar, pe drumul spre noi înşine.
 Dan Zamfirescu (1968)


Imagine din expoziţia de bază a muzeului



Extras din lucrarea: In Memoriam Constantin Matasă, BMA X, 2001