Putem, încă, îndrăzni... Constantin Hostiuc (MAPN, august 2021)
„Patrimoniu – interpretări artistice contemporane în mediu textil”
Expoziție de artă contemporană la Muzeul de Artă Piatra-Neamț
Putem, încă, îndrăzni…
Constantin Hostiuc
La peste 20 de ani de la cutremurătoarea „recenzie” a lui Claude Karnoouh la adresa spiritualităţii legate de modernitatea târzie şi a înscăunării uzurpatoare a lipsei de eticăîn privinţa actului învăţării şi aleducaţiei(vezi Adio diferenţei), lucrurile nu par a se fi schimbat în bine în ce ne priveşte: suntem culturalmente din ce în ce mai asediaţi de simulacre şi simulatori, suntem bântuiţişi hăituiţi de o aceeaşi degringoladă a gusturilor care-şi spun judecăţi, suntem mereu parcă mai ameninţaţi decât atraşi de un viitor expustuturor posibilităţilor.
De ce, totuşi, în acest context de tip creuzet promovând alinierea masică şi democratura, mai sunt necesari în marile instituţii culturale ale țării oamenii crescuţi sub tradiţionala paidee şi în duhul adevărului ne-negociabil? Pentru că numai astfel dublu formaţi, sub apăsarea binecuvântată a ideii de slow thinking (cea de zăbavă, de reflexie ce precedeşi condiţioneazăactiunea, de buna şi adânca pătrundere a celor pe care le pastoreşti) ei mai pot oferi celor de lângă ei şansa de a-şi înţelege menirea înaltă, de a-şi continua sănătos truda cea de toate zilele, de a spori în bine viaţa unei comunităţi, de a produce demnitate umanăşi bucurie prin gestul de spirit. Atunci şi numai atunci astfel de oameni sunt îndreptăţiţi sa cântărească greutatea unui patrimoniu, au dreptul şi capacitatea de a-l valorifica, îl pot preface în coroană a celor care-l poartă, în stare fiind sătreacăîn plan secund perfida şansăde a-l – „simplu”! – exploata.
Fiindcă un bun comun vine dintr-un străfund care nu-ţi dă dreptul (nici ca pasager deţinător sau administrator, nici ca artist sau curator) să-l tratezi ca pe un exponat de târg sau de bâlci oarecare, tocmai pentru că la origine, odată, el a fost unicat: nu te poţi racorda la el decât dacă-i cunoşti, câtuşi de puţin, istoria intimă şi pe cea „deobşte”, dacă nu-i percepi raţiunea de a fi, motivaţia de a transmite spiritul unei împreună-adunări omeneşti. Căci illo tempore(ca şi acum, n.n...), el cumulaîn sine, sincretic, toate acele repere care dădeau valoare faptului de a fi împreună ca oameni în/de spirit.
Iar ideea de moştenire, de patrimoniu, instituţional vorbind, de muzeu, presupune atitudinea mereu veghetoare asupra curgerii„organice” a „trecerii” omului prin lume, la care fiecare „noutate” s-a adăugat numai pe urma unei atente selecţii şi decantări a dovezilor de evoluţie, a unei exemplare gospodăriri a acestor preţioase semne de viaţă. Înaintea necesarei culturi profesionale specifice, bunul-simţşi respectul pentru un reper al trecutului îţi spun că nu poţi „transla” bundiţa în vestă de piele, nu poţi accepta ca o ie să capete cromatic, abrupt-postmodern, tot spectrul curcubeului... de dragul „trecerii unui lucru vechi în actualitate”. O astfel de „grabă de adaptare” arpresupune nu o invitaţie, ci o comandă, nu o îmbrăţişare, ci o constrângere.
Ideea de a continua prin deschidere (artistică) spiritul unui exponat muzeal nu este, deci, lipsită de riscuri – de la slaba documentare până la prea marea libertate de a „reconfigura” obiectul, trecând, fireşte, prin glisarea de la ideea de „bun comunitar” la aceea de atitudine creatoare personală „în acţiune”.
De aceea, cred, trebuie omagiat în primul rând aerul bine temperat de „expoziţie tematică” pe care iniţiatorii şi organizatorii evenimentului au reuşit să-l imprime prezentării tinerelor absolvente creatoare: virtuţile cubului alb au fost folosite discret, dar eficient, spre a favorizabuna vizualizare a pieselor, ca şi a spaţialiţătii oferite, permiţând obiectelor să „prindă” un împrejur în care, „coloane spre cer”, să se aşeze. Plasate la nivelul ochilor, neo-ţesăturile ce puteau fi vizitate&analizate în blândînconjurau prilejuit imediate comparaţii între materiale, culori, forme, au putut oferi chiar şi o foarte discretă amprentă olfactivăaefluviilor materiilor-fir folosite – „împărtăşire” vizualăşi tactilă ce trimite la spiritul manifestărilor de artă contemporane, multe aflate dincolo de banala observaţie prin ochi.
Un al doilea nivel de apreciere a fost dat de gradul de lux preluat şi reconfigurat: textilele voit simple, aproape auster-uzuale, au vorbit despre ritualul social cotidian, în vreme ce acelea sofisticate, pretenţioase, s-au cerut văzute şi observate ca „haine de Duminică”. Evident, acest nivel al „sincerităţii” expresive s-a tradus şi prin forme reduse la esenţial sau, dimpotrivă, expandate, de gust baroc, în orgolioasăetalare.
A mai existat, apoi, un nivel al spectacularului individual al pieselor, de la scoarţele de copac transfigurate ale Deliei Ciubotaru, la haina-tipar a Laurei Eftimie, la desfăşurările spaţiale ale Antoniei Avrămescu, la decalcurile de forme cucuteniene ale Aneimaria Paloşanu sau la instalaţia Emiliei Boşoi: locul central l-a jucat, în aceste piese, ideea de abstragere / abstractizare tradusă plastic prin stilizare. Un joc multiplu şi versatil al suprafeţelor şi artei textile, care este cel al podoabei, al apariţiei cu sens care captează ochiul şi-l culcuşeşte, îl linişteşte ca pentru a-l odihni. Alăturările „în înalt” de fir reproducând „haina” copacului s-au salvat prin accente cromatice de gust fov; veşmântul geometrizat a purtat, ca un palimpsest, zone de inserturi decorate, semne de vremi ce se suprapun în noi, pe noi; cele două „drapele-prapuri” semnalizează, poate, viaţa trupului şi pe cea a spiritului, oglinda de zi şi cea de noapte a constiinţei lăuntrice a autoarei; cele douăpseudo-„îmbrăcăminţi” cu semne desprinse din ceramic au fost următoare modelelor inspiraţionale prin densitate decorativă şi prin monumentalitate; instalaţia ocelilor amintea, cumva, mitologia păunului cel-a-toate-văzător, dar vorbea, indirect, şi despre voinţa de cuprindere a totului, despre evadarea din limitele simple ale realităţii.
Întreaga horbotă expoziţională merita, însă, admiratăîn ansamblul ei nimbat de lucrul îndelung al mâinilor, cel care a domolit întru calmăînţelepciune exaltarea gândului temerar al tinerelor artiste: a-ţi închipui curgerile orelor care vor urma „scânteii” de originalitate până la încheierea travaliului este tocmai motivul pentru care, pe de o parte, se cuvine laudătinerelor artiste absolvente; iar pe de altă parte, tocmai această ne-grabă este dovada că ele vor fi ştiut să caute acolo nu senzaţionalul, ci creşterea, schimbarea din aproape în aproape, vor fi acceptat răbdarea omidei de a deveni nimfă.
Căci, în final, aceasta doream să spunem: a lucra la pânză sau a ţese o pânză, este, cumva, a zămisli şi a moşi un iz matern, a emana apropiere. Un dar de natural spre divin care, dincolo de pretenţiile, seducţiileşi aberaţiile date de ispita de înstrăinare de lume şi de firescul din noi, va veghea şi va naşte noi moşteniri, noi legături, va întări comuniunişi intimităţi dedicate, delicate. A vorbi, a şopti şi a (în)cânta într-o limbă pe care femeile, Penelopele războiului (şi ale) răbdării o ştiu cel mai bine...
..........................................
„Patrimoniu – interpretări artistice contemporane în mediu textil” este un eveniment organizat de Complexul Muzeal Național Neamț, reprezentat de Muzeul de Artă din Piatra Neamț, în colaborare cu Universitatea Națională de Arte din București.
Expoziția este curatoriată de Silvia Trăistariu, muzeograf (Muzeul de Artă din Piatra Neamț), iar coordonarea conceptului expozițional este semnată de Dorina Horătău,conf. univ. dr. și Otilia Boeru, lect. univ. dr.
Ansamblul expus cuprinde o selecție a lucrărilor de licență realizate de absolvenții acestui an ai Departamentului Arte textile – Design textil din Universitatea Națională de Arte din București: Avrămescu Antonia, Boșoi Emilia, Ciubotaru Delia, Davidescu Claudia, Eftimie Laura, Paloșanu Anamaria, Sîrbu Mihaela, Stănică Maria-Magdalena.
Expoziția este deschisă și poate fi vizitată până pe 30 August 2021.
Foto: Florin Ghimiș
